Interviu cu W.J.T. Mitchell – imagine, iconoclasm și castele de nisip

Fondatorul „teoriei imaginii” și un autor fascinant, W.J.T. Mitchell este profesor distins cu titlul Gaylord Donnelley și predă la Universitatea din Chicago începând cu 1977. A ocupat funcția de președinte al departamentului de engleză între 1988 și 1991 și a fost redactorul publicației trimestriale Critical Inquiry începând cu 1978. În prezent (2022-2023) predă cursul „William Blake: Poet, Pictor, Profet”, la departamentul de engleză, și „Iconologia Est și Vest”, la departamentul de istoria artei. Cercetările sale explorează iconologia și relațiile dintre reprezentarea vizuală și verbală în cultură. După cum o descrie însuși profesorul W.J.T. Mitchell, iconologia este „studiul imaginilor dincolo de medii și culturi, fiind, de asemenea, asociată cu reflecțiile filozofice asupra naturii imaginilor și a relației lor cu limbajul – interacțiunea dintre icon și logos”. A publicat, printre altele, Picture Theory, Essays on Verbal and Visual Representation (Chicago, 1985); Iconology: Image, Text, Ideology (Chicago, 1986); What do Pictures Want? Essays on the Lives and Loves of Images (Chicago, 1998); Image Science: Iconography, Visual Culture, and Media Aesthetic (Chicago, 2015).

Interviu W.J.T. Mitchell

Cât de importante sunt mediumul și tehnologia în interpretarea imaginilor? „Iconologia 3.0” ține cont de tehnologie și de „activitatea” imaginii și a obiectului în receptare și interpretare?

Mediumul este un factor critic, dar nu este unicul. Imaginile pot circula prin mass-media, trecând de la prezența lor vizuală la cea verbală și înapoi. O imagine poate apărea ca un obiect sculptural, apoi devine centrul unei narațiuni și poate ajunge cel mai important obiect reprezentat într-o pictură. Mă gândesc aici la Vițelul de aur descris în Biblie, Exodul 32, și reprezentat în pictura lui Poussin, „Adorația vițelului de aur” (Fig. 1). Desigur, aceasta este o imagine foarte încărcată, subiectul interpretărilor teologice și-al disputelor juridice (existența ei este o încălcare a Poruncii a Doua, împotriva „imaginilor cioplite”).

Majoritatea imaginilor rămân blocate în mediumul în care au apărut pentru prima dată. Obișnuitul Selfie rămâne pe iPhone-ul care l-a luat, circulând probabil într-un cerc restrâns de prieteni. Dacă va ajunge vreodată o pictură în ulei, înrămată, atârnată pe un perete, ar fi foarte neobișnuit.

Dar asta s-a întâmplat de fapt în cazul primei conferințe de presă a lui Volodomyr Zelensky după invazia rusă a Ucrainei. A ales să susțină conferința de presă pe telefonul său mobil, iar transmisia a devenit virală când a anunțat că nu va fugi de invadatori, ci va sta și va lupta: „Am nevoie de muniție, nu de o plimbare”, a spus el. Iar aceste cuvinte, plus imaginea cu el întins spre spectatori ținându-și telefonul în mână, „au devenit virale”, au circulat în întreaga lume în câteva zile și au ajuns subiectul unei picturi în ulei a artistului italian, Luca del Baldo. (Fig. 2).

Unde s-ar situa artistul în aceste vremuri în care principalele lui instrumente sunt operate de specialiști industrializați, cvasi-culturali și anti-imagine?

Artistul poate fi oriunde, iar „instrumentele” sale sunt orice-i servește scopului lucrării. Pensule, creioane, vopsea, piatră, metal, pixeli, tastaturi, ecrane, hârtie și pânză sunt încă disponibile.

Atunci când aceste instrumente sunt însușite de specialiștii pe care îi descrieți, treaba artistului este să și le reînsușească pentru a crea noi icoane sau pentru reimaginarea celor vechi.

Ce impact considerați că ar putea avea avatarul digital asupra noastră, asupra relației cu noi înșine și cu imaginea lumii?

Depinde ce înțelegeți prin avatar digital. Dacă vă referiți la „dublara data” pe care toată lumea o deține acum în cantitățile enorme de date care sunt colectate despre noi de către guvern, companii de asigurări, instituții de învățământ, angajatori și motoarele de căutare web, atunci răspunsul tinde să fie scenariul paranoid al unei lumi a supravegheii și controlului. 1984 al lui George Orwell a imaginat acest tip de lume înaintea digitalului, ca o lume în care Big Brother îi ținea pe toți sub supraveghere, fără a avea nevoie de avatare. 

Dar dacă vă referiți la imaginile cu noi înșine pe care le transmitem cu ajutorul noilor tehnologii digitale precum FaceTime și Zoom, atunci ai o lume a comunicării transversale, laterală față în față, care facilitează predarea și nenumărate forme de conversație umană. Acum pot ține o prelegere din casa mea, ai căror martori sunt în fiecare colț al globului. Pot preda un curs intitulat „Iconologie Est și Vest” care reunește grupuri de studenți din Beijing și Chicago într-o interacțiune simultană, în timp real, în jurul întrebărilor legate de mass-media, cultura vizuală și iconologie. Funcția „Screen Share” oferă pedagogiei un potențial planetar.

Cum comentați atitudinea iconoclastă din ultimul timp (monumentele din SUA, documenta 15, etc)?

Sunt tulburat de creșterea recentă a iconoclasmului și a „culturii anulării”, care înnobilează sentimentul de-a fi ofensat ca pretext pentru reducerea la tăcere, interzicerea și cenzurarea declarațiilor altor oameni. Libertatea discursului, libertatea de exprimare și toleranța punctelor de vedere opuse mi se par a fi un fel de bază pentru conservarea societății civile.

Există, desigur, limite, inclusiv incitarea directă la violență, calomnie, minciună, defăimare și așa mai departe. Dar, în general, îmi doresc ca exprimarea artistică să fie cât mai liberă pentru a experimenta și chiar a jigni. Cei care se simt jigniți pot întoarce privirea sau pot oferi contrareplici, dar nu ar trebui să fie împuterniciți ca cenzori.

Ce instituții credeți că sunt dominante în prezent în ceea ce privește „fabricarea consimțământului” și a discursului oficial? (Arhiva națională, muzeul global, expoziția?)

Niciuna dintre cele enumerate. Consider că mass media și, de acum, formele emergente de social media sunt instrumentele predominante care fabrică consimțământul. În special, rețelele sociale, cu tendința lor de a uni și de a consolida comportamentul de cult, realitățile alternative și iluzionarea în masă sunt principalii vinovați.

Când dărâmăm o statuie, un monument emblematic, efectul este ștergerea sau, dimpotrivă, amplificarea simbolului pe care intenționăm să-l anulăm?

Am putea să le facem pe amândouă în același timp. Distrugerea unui monument emblematic poate avea efect dacă îl face mai faimos și stârnește pasiunile celor care se identifică cu ceea ce reprezintă. În S.U.A., îndepărtarea statuilor ofițerilor confederați care au fost trădători ai țării lor și au luptat pentru a păstra instituția sclaviei este cel mai evident exemplu. Eu simpatizez cu iconoclaștii în acest caz, dar cu o ezitare și câteva întrebări. 

Îndepărtarea statuilor este într-adevăr cea mai bună soluție pentru problemele diviziunii sociale și politice ale unei națiuni? Ce se câștigă prin victoriile simbolice de acest fel? Există și alte tipuri de activități care ar putea realiza mai mult — de exemplu, reîncadrarea critică a monumentelor ofensatoare? Schimbări în instituțiile de învățământ, a codurilor legale și a practicilor care perpetuează discriminarea, inegalitatea și prejudecățile?

Cum vedeți împletitura dintre etica și estetica religioasă cu modernitatea seculară și cultura vizuală contemporană? 

O formă conservatoare de etică religioasă precum mișcarea „Dreptul la viață” din SUA a generat o reacție puternică în cultura vizuală (și verbală) seculară. Este ca și cum recenta decizie a Curții Supreme care permite statelor să interzică avortul a depășit în sfârșit granița pe care o impune Constituția SUA între „Biserică și stat”, iar acum ne aflăm în mijlocul unei bătălii decisive asupra consecințelor acestei decizii.

Ce act iconoclast sau contra-imagine v-a atras atenția în mod deosebit în ultima perioadă?

Am menționat deja „Selfie-ul” lui Volodomyr Zelensky, care a anunțat atitudinea Ucrainei față de invazia rusă. În timpul pandemiei, am urmărit modul în care masca „I Can’t Breathe” (Fig. 3) a părut că fuzionează urgența Covid 19 cu uciderea lui George Floyd de către poliție.

Mulțumesc din suflet pentru această oportunitate unică. În final, domnule profesor W.J.T. Mitchell, ce imagini purtați cu dumneavoastră (în portofel, pe birou)?

Nu mai am poze în portofel. Sunt purtate pe telefon și sunt imaginile obișnuite cu copii și nepoți, plus imagini cu propria mea contribuție la artele vizuale sub forma unui castel de nisip efemer (Fig. 4) care răsare într-o zi leneșă, idilică, la plajă.

____

Interviu realizat de Silviu Pădurariu, Unrest/Bucharest 29.07.2022.