Fälschermuseum – „marii” falsficatori de artă au un muzeu în Viena

Cu viețile și carierele petrecute fasificând lucrările unor pictori celebri, de la Monet la Picasso, cei mai faimoși falsificatori de artă au propriul lor muzeu.

Muzeul Falsurilor (Fälschermuseum), din Viena, aduce un omagiu marilor falsificatori și spune poveștile lor fascinante: de ce au început, este vorba de răzbunare împotriva sistemului sau doar din nevoia de a ieși din sărăcie; cum au lăsat indicii ascunse în tablouri; cum au fost ei înșiși înșelați…

Deschis din 2005, Fälschermuseum a prezentat aproximativ o sută de obiecte legate de opere falsificate și atrage între 7 și 8.000 de vizitatori anual. „Am înființat muzeul pentru a spune povești”, spune Diane Grobe, care a fondat muzeul împreună cu soțul ei, explicând că „nu sărbătorim falsificatorul sau falsul, ci explicăm și unde sunt problemele, cum oamenii cad în capcană. (AFP)

Diane Grobe, coproprietar și fondator al Muzeul Falsurilor Fälschermuseum: „Am înființat muzeul pentru a spune povești, poveștile falsificatorilor, falsurilor, dar și un avertisment cu privire la felul în care oamenii s-au îndrăgostit de aceste falsuri. Nu sărbătorim falsificatorul sau contrafacerea, dar explicăm problemele, cum cad oamenii în capcană sau că mulți falsificatori nici nu au avut atât de mult succes sau că au fost falsificatori care au fost uciși și falsificatori care au fost ei înșiși înșelați. Ne aflăm undeva între un muzeu de artă și un muzeu al înșelăciunii. Unde trebuie să fiu atent când cumpăr artă? Cum este comerțul cu artă? Dreptul de autor, proprietatea artistică…?”

„Suntem unici în întreaga lume. Am înființat [muzeul] pentru că ne-am întâlnit cu un falsificator condamnat, Edgar Mrugalla, care ne-a spus povestea lui ca falsificator. A început în anii ’50, a lucrat până în anii ’80, apoi s-a predat, pentru că a fost înșelat de mai multe ori. A devenit foarte sărac, nu bogat, dar a trebuit să-și hrănească familia și ne-a povestit cum a supraviețuit, cum a intrat în asta [lumea falsurilor], cum a încercat cu disperare să iasă din asta, și mi s-a părut fascinant. Am găsit, de asemenea, o parte din falsurile pe care le-a făcut și am spus că trebuie să le spunem povestea. Am început să colecționăm povești, dar și documente și multe alte falsuri. Asta a fost partea cea mai grea. Și, apoi, am deschis muzeul”.

„Încercăm să cumpărăm falsuri la licitații. De asemenea, primim întotdeauna (red: piese) prin avocații cu drepturi de autor sau avocații de artă care au clienți implicați. Sau când oamenii văd în presă. De exemplu, ieri, a fost o doamna care a moștenit [un ] și nu a știut ce să facă cu lucrarea, dar ea nu a vrut s-o scoată în comerț. Știu că în Franța se distrug contrafacerile. Aici pot fi revândute. Este o situație juridică foarte complicată și nici nu trebuie semnate”.

„Motivația falsificatorilor este foarte greu de explicat, pentru că fiecare falsificator are o motivație diferită. De exemplu, îl avem pe Han van Meegeren. A fost un falsificator olandez care a reprodus pentru că a vrut să se răzbune pe criticii săi. Există Eric Hebborn, care a fost ucis. A falsificat pentru că a lucrat pentru un restaurator. Și ori de câte ori restauratorul avea cranii în picturile sale, a făcut din ele un vas cu fructe, când a avut bătrână, a făcut-o tânără (pentru a vinde tabloul). Alți falsificatori le-a fost doar foame. A fost un artist, Elmyr de Hory, care locuia în Franța, avea un atelier, a desenat și a pictat ca Picasso, tânărul Picasso, iar la un moment dat a venit o doamnă și a spus: <<E un Picasso atârnat acolo, vinde-l mie>>. Și era înfometat. Și nu avea bani. Și așa a început totul. Deci motivațiile sunt incredibil de variate — nicio poveste nu este la fel”.

„În muzee, aproximativ 10% dintre piese (în muzeele din întreaga lume) sunt falsuri sau sunt atribuite greșit”. Au fost momente în care nu erau semnături. Au fost momente în care s-au făcut multe donații muzeelor și, de fapt, acum 100, 120 de ani, când au început donațiile pentru muzee, nu le analizau și nu le sortau. Aceste lucruri au fost acceptate și integrate în colecții. Și adesea este mai bine pentru un muzeu, desigur, să aibă un maestru expus decât un student, și apoi să-l lase expus până se dovedește că este un fals. Și trebuie să-ți imaginezi, când un colecționar oferă unui muzeu o colecție foarte mare și foarte scumpă, nu-i spui colecționarului: <<Păi, asta, asta și cu asta nu arată bine, ar putea fi falsuri>>, ci acceptați cu recunoștință această colecție și atunci, poate, nu expuneți aceste lucruri atât de des, sau le lăsați în arhive. Și, astfel, în principiu, falsurile și lucrurile fals atribuite pot ajunge în muzee sau în expoziții mari”. (via AFPTV)