Arhiva cu Interviuri
Nicolae Comănescu, despre războiul interior și pictura salvatoare
UNREST/BUCHAREST: Nicolae Comănescu, cum a evoluat sau cum a involuat identitatea unui prim activist, așa cum te consider. Ai prins era analog în care nu exista crowd sau ‘like’, galerii, târg de artă sau case de licitații. Cum sunt percepute schimbările acestor ani în care revoluția e o modă, anarhismul e un trend, avangarda e în domenii colaterale artei iar oricine vrea, poate fi artist. Cum era să negi și să te afirmi în anii 2000 și cum e în prezent?
Nicolae Comănescu: E și nu e negare. Mai târziu mi s-a lipit o frază în minte, văzând cum alții “citesc” cărți, expoziții sau experiențe ca să cunoască, o frază a lui Gelu Naum din Zenobia: „…eu nu citesc ca să cunosc, eu citesc ca să recunosc”. E un ceva acolo în fundul lumii care există și care se suprapune peste lucruri, iar când nu se suprapune mă enervez. Ca în jocul plăcilor tectonice. Dar pot spune că urăsc și că iubesc, în același timp, la fel.
Am fost întrebat într-un interviu cu cineva „de ce pictez?” și am răspuns „din ură”. Dar nu e ură, am mințit. Și totuși „de ce pictez?”. Ca să scap de pictură și ca să pot merge mai departe. Sau altă întrebare a fost „Ce lovești în privitor?”. Si eu am raspuns “Nimic, nu mă interesează”. Dar nu e tocmai adevărat. Placa aceea tectonică tinde să iasă la suprafață indiferent de privitor. Cam asta e și cu negarea. Poți să-i spui și că e afirmare, în același timp. Privind contextual pare negare. Privind și mai de sus, dacă vedeai ce se întâmpla în jurul Rostopasca, noi de fapt negam negarea. Ce adevăr am scos eu sau noi la suprafață atunci nu știu, nu am pretenția asta, sunt un om obișnuit din Berceni. Dar o iritare se simțea.
Ar fi interesant să înțelegem mai bine contextul acelui timp și trăirile tale, așa cum le poți revedea azi.
În acel timp era extrem de simplu să fii perceput ca revoluționar sau ca activist pentru că deși atmosfera era foarta urâtă, avea doi vectori. Era ușor să te remarci pentru că nu era reacțiune, ci niște găști placide, chiar dacă cei din jurul platformei Soros erau febrili, rezultatele lor erau placide, neconstructive, cuminți. Nu vreau să le fac lor critică de artă aici, ci vreau să realizez ce îmi cladeau mie în suflet și nu-mi clădeau nimic. Ori eram eu prost și nu înțelegeam nimic, ori pur și simplu mă enervau. Dar țin minte că mă irita și îmi placea că apăreau găști noi și că ofereau o variantă la praful bătrânesco-securisto-uapist care, până la urmă, tot o organizație cu o bază corporatistă creau. Bifau din vârful buzelor. Și, pe cealaltă parte, erau pictorii evlavioși care construiau neobizantinismul de pe planeta Naboo.
Pot spune și despre prezent că se întâmplă același lucru. În continuare vezi cum ia un avânt extraordinar cultura confuziei ba între establishment și emergent, ba între moral(e) și motivații, între poziții și lipsa de poziții. În continuare nu vreau să fac o critică, ci mai mult vreau să-mi explic mie de ce continui eu seara să fiu nervos.
Cum sunt astăzi nervii, de unde mai vin și către ce se mai îndreaptă. „Bătrânii” nu au fost mântuiți de arta lor, iar noii tineri fac ce se face.
…tot de la politică, de la artă. Dar deja situația politică e clară și nu mă mai poate enerva. E gata, suntem undeva în mijlocul lui nicăieri. Râdeam cu un prieten cu care mă gândeam să ne retragem cu mitraliera în pădurile din Fagaraș, dar astăzi nu mai sunt păduri. Până la urmă, decât să mă retrag în Făgăraș, mai bine mă retrag în Alpi și îmi văd de treabă.
Ai vrut să pleci din țară, cum ai administrat treaba asta ?
Tot timpul am vrut să emigrez. Dinainte de facultate și până acum, cred că odată la un an, doi îmi pun foarte serios problema. Îmi imaginez cum plec în șlapi din Berceni, ca badea Cârțan, chiar și dacă o fi să fie când voi avea 80 de ani. Dar nu a fost încă să fie, mereu mi-am propus dar nu am dus-o până la capăt. Sunt obișnuit să văd dincolo de aparențe și nu mor de fericire nici acolo. Emigrarea asta cu motivație strict economică nu mă satisface deloc, chiar dacă aș face-o și pe asta. Nu e destul. Cred că a fost și multă lene și frică și lipsa unei motivații mai adânci.
Vorbeam cu un amic că, după ce te întorci din Italia sau din Elveția în România, e nasol. Dar că în trei zile te obisnuiești. Ca o voluptate de a te simți rău și de a suferi. Poate tocmai voluptatea asta mă ține aici. Aș fi de acord mai degrabă cu implicarea socială la un nivel radical și cu schimbarea aici. Mi se pare de neacceptat emigrarea ca scăpare, ca fugă. Am fi avut o șansă să luptăm un pic și să ne facem țara noastră. În orice emigrare exista ratarea asta, nu am mai putut să lupt să-mi fac țara mea.
Probabil că nervii de aici te-au ținut în țară. Pe pânză ești „foarte” din acest context.
Am avut o serie lungă de lucrări unde apăreau texte cu „Trebuie să plec”. Tot la un amic am auzit, după revoluție, după ce ne-a dat FSN-ul să înghițim acel rahat, că noi nu avem cum să ne îndreptăm pentru că suntem datori cu un razboi civil pentru ceea ce ne-au făcut. Și nu o să-l avem, ci o să-l consumăm încet. Un război civil de catifea care va dura mult mai mult decât cel real.
Venind din Belgrad, după bombardamentul american, Perjovschi spunea că Bucureștiul arată tot ca după un bombardament. Mi-am dat seama că într-un fel noi ducem deja un război civil. Cei care voiam să ne construim țara noastră vs. ei care vor să-și construiască țara lor. Între hoți și nehoți. Vedeai deja că acest război civil a devenit interior, era la fiecare înăuntru. Mulți se mai întreabă cum au reușit cei din Cluj să se unească și să se organizeze, iar sudul nu. Pentru că noi, aici, suntem într-un război civil. Pe asta se așează și pătura de confuzie care vine și crește, ceața cea nouă și binecuvântată care ne ferește de suferința morală. Și e foarte rău pentru cei cu ochelari galbeni care văd prin ceață. Și încep să se enerveze. Sunt atât de puțini încât ai impresia că sunt ca moșii isterici care ies pe balcon și țipă la copii. Aici aș insista. Când mai merg prin Germania și mă întreabă lumea cum e în București, eu asta le răspund. Suntem în război civil. Nu o să vezi obuze, o să vezi cratere, iar asta stă de fapt în țăcăneala oamenilor.
Războiul acesta interior poate fi și o formă de căutare a identității negând ceea ce nu corespunde și nu doar un act de auto-distrugere. Dacă în 2000 spiritul acesta se putea manifesta în artă, în 2015 o astfel de grupare nu ar mai fi neapărat artistică, ci la limita unei organizații sociale de factură anarhistă, un fel de terorism social-cultural.
Singurul artist pe care l-am remarcat acum 5, 6 ani activând social cu adevărat, intervenind pe stradă la granița asta dintre graffiti și artă, cum e și Miliția Spirituală, era Gabriel Baldovin. Făcuse acele stenciluri „armata e gunoi”. Iar de ziua armatei s-a dus cu o pancartă în fața Casei Armatei, în amiaza mare. L-a luat poliția iar legenda spune că Perjovschi a strâns bani ca să-l scoată sau ceva de genul acesta. El e primul pe care îl știu. Arta cu implicații sociale de aici mai departe ar trebui să înceapă, de la Baldovin, cu finalitate într-un cocktail molotov. Și nu neaparat ca artă, ci ca poziție.
Nu sunt adeptul unei mișcări conștiente sau să manipulez arta în direcția în care cred că e bine. Nu-mi vine. Aș lăsa-o să se întâmple natural. Când vezi tablourile mele, nu spui neapărat că sunt implicat social. Remarcam distanța asta dintre un instinct revolut și războinic și o nevoie de exprimare în pictură. Față de arta lui Baldovin sau față de cea a Miliției Spirituale pictura e un mediu de o cu totul altă natură. Chris Ofili din Young British Art a reușit să atace cu o lucrare de artă, cu acid. Eu nu aș face asta.
Pe pânzele tale acidul e dripping iar molotovul e înjurătura sau mesajul scris. Propun să privim în perioada până să vii în București, la experiențele primilor tăi nervi și cum au evoluat apoi în studenție și după. Să ne întoarcem în anii facultății pe care nu ai părăsit-o ușor și, mai mult, la acei primi „nervi” de dinainte.
M-am prins repede că nu prea mă învățau mare lucru profesorii. Eram atent și la ei, chiar dacă aveau impresia că nu mă interesează ce spuneau. Chiar dacă lipseam, întrebam și aflam. În primul rând, cred că aveam un pui de complex de inferioritate facând liceul de mate-fizică față de cei cu liceul de arte. Aveam impresia că îmi lipsesc ani de studiu și eram hotărât să nu pierd timpul, să casc gura la profesor și să-l cred. Nu voiam doar să-l cred, ci și să-l folosesc, să-l halesc și să-mi reduc handicapul pe care credeam că îl am în acei primi trei ani, ’91,’94. Vedeam și impostura, îi prindeam și când scăpau un lucru folositor și învățam foarte mult si de la colegii mei care se pregătiseră fiecare pe nu știu unde, cu te miri cine. Și mai era ceva. Radiația benefică a zidurilor școlii. M-a învățat sau mi-a dat un statut, mi-a dat o radiație care mi-a intrat în oase. Era ceva acolo, nu am înjurat în totalitate Academia de Artă. Îmi dădea si un statut și în primul rând un atelier. Unul dintre motive a fost tocmai să am un atelier al meu, să stau undeva. Să am ce raspunde la întrebarea aia comunistă: „tu ce ești, ce faci?”, dacă m-ar fi prins miliția și m-ar fi întrebat de buletin. Încă mai aveam frica aceea din timpul lui Ceașcă. Din vremea comunismului mi-a rămas treaba asta cum că am o vină și că trebuie sa-mi justific cumva statutul.
Vina asta vine doar de la comuniști sau o fi efectul culturii în care trăim?
E posibil sa fie imprimată de cultură. Sunt niște abstracțiuni la care mai stau să mă gândesc cum ar fi moartea sau viața de după. Iar despre viața de după, privită creștinește, presupune efort și conștientizare. Suntem putori, fugim de asta. Ce altă vină mai mare să avem?
Apropo de asta, și vorbesc despre vremea de dinaintea venirii mele la București, ai mei făcuseră o prostie. Familia mea avea semn pus de comuniști pentru că tata-mare fusese mare legionar în Argeș și eu nu am știut treaba asta până la niște ani. Dar am simțit mereu un soi de atenție sporită la școală sau între vecini. De exemplu, ne întâlneam cu toții la biserică, în noaptea de înviere, iar la școală profesorii mă ridicau în picioare și mă întrebau ce am căutat acolo? Simțeam plutind mereu o vină. Tocmai de asta tata-mare insista să fiu corect, să am mereu 10, să învăț bine. Eu încercam dar chiar și așa, în clasa a 3-a, mi-am facut un trib de indieni iar când m-au scos în fața careului m-au acuzat că am organizat o mișcare paramilitară. În pauză ne scoteam arcurile și săgețile cu vârf din cuie polizate și trăgeam prin curte. L-au chemat la școală pe tata-mare spunându-i că organizez o mișcare paramilitară. Cei mai bătrâni care știau cine era tata-mare pufneau în ras și își spuneau „uite-l și pe nepotu’ lu Comănescu, tot cu mitraliera în Făgăraș ajunge”. Iar eu eram cu pene și săgeți, citeam tot ce se putea citi în romanește despre incași, azteci și maiași.
Primele desene și sculpturi, câteva mai sunt încă îngropate în gradina de la Pitești, le făceam cu șurubelnița în cărămidă BCA. A fost un moment important când s-au revoltat indienii. Eu eram și șef și vraci iar ei voiau posturi. Celor mai antipatici care voiau să intre în trib le spuneam că nu mai sunt locuri decât la sclavi. În cele din urmă am dat postul de șef și am ținut să fiu vraci. Era datoria mea să fac totemul la care să se roage indienii. Tot în acea vreme îmi amintesc că aveau loc tot felul de concursuri pionierești. Mă știau că desenez bine dar mă țineau în notele 5 și 6 pentru ca nu răspundeam tocmai corect cerințelor lor. Erau teme ca Ziua Păcii, Ziua mamei, Copacul Vietii cu concursuri de desen cu creta pe asfalt. La copacul vieții sau la Ziua Păcii sau la oricare, desenam tot timpul totemuri cu războinici. Făceam un wampum urias întins pe vreo 20 de metri pe asfalt la care se strangeau toți părinții, bunicii și profesorii în jurul desenului și își puneau mâinile în cap. La sfârșit se dădeau și premii iar cei mai buni mergeau la Cântarea României. Niciodată nu am primit vreun premiu. Nu înțelegeam cu ce greșesc, ce aveau cu mine. Eu încercam să fiu cuminte și să fac lucruri bune. Am pătimit rău cu tribul. Am umplut un dosar de declarații vreo jumătate de an, după aceea.
Acasă bunicul mă controla tot timpul. Pe vremea aceea se colecta hârtie, fier sau sticlă spartă și aveam un carnet în care se nota ce și cât se preda. Bunicul tot timpul urmărea carnetul. Trebuia să fiu primul și la asta, să duc cea mai multă hârtie. Sau mă punea să învăț istoria „aia”, dată atunci, la virgulă, voia să o știu pe de rost. Până la 10 noaptea citeam, îmi intra în subconștient. Dar după ce mă chinuiau sa fiu corect și bun la școală, seara se închideau în cameră și ascultau Vocea Americii. M-am prins că există o altă istorie. I-am întrebat la un moment dat „de ce învățăm istoria asta?”. Iar răspunsul era „asta e istoria, așa au scris-o învingătorii”. Pe scurt, taci și înghite. Erau speriați de bombe, bunicul făcuse pârnaie, taică-meu fusese dat afară din facultate de câteva ori.
Efectul corectării lor se răsfrângea asupra educației tale. Și cu așteptări foarte înalte acasă iar la școală, mereu pus la colț.
Pe linia asta am fost făcut pionier ultimul din clasă. Iar când trebuia sa fiu UTC-ist, nu m-au făcut. Am suferit, voiam să fiu și eu cu ei. Nu înțelegeam ce aveau cu mine… mai făceam un trib, mai făceam o organizație, mai dădeam foc la școală, însă eu voiam să fiu acolo, cu ei. Nu eram golan, nu mă bateam, aveam cravata călcată dar tot nu-mi ieșea.
În același timp zăcea în tine un vraci care conducea un trib fie imaginar, fie real, indiferent de constrângerile din jur. Să păstrăm firul biografic și să continuăm cu drumul pe care l-ai urmat.
Terminasem liceul de mate-fizică. Aveam un amic care stătea la mine, în gazdă, și care mergea la școala populară de arte din Pitești unde m-am dus de curiozitate și eu. De la acest prieten aflasem că la București intrai din al zecelea an, era o adevărată nenorocire. Inclusiv cei cu pile mari, chiar și cei de 10, tot stăteau la coadă. Mi se părea absolut imposibil. Așa că mă hotărâsem să dau la construcții sau la geologie. Am picat și apoi mi-am amânat armata cu șpagă. Îmi amintesc că în timpul examenului mă uitam pe geam cum se mișcau frunzele în copaci și mă întrebam „ce caut eu aici, ce fac dacă intru?”. Cumva trebuia să plec de acasă, să-mi găsesc statutul de student și apoi să mă gândesc ce fac și cu arta, dar ce fac dacă totuși intru aici și trebuie să mă țin de asta? Cam așa cred că mă picam singur. După frământarile acelea m-am hotarat că vreau să fac armata. Era un soi de autopedepsire, de încercare de a face ce trebuie. Voam să nu mai simt că pierd timpul cu examene și încercări. În tot acel timp desenam dar nu luasem hotărârea să mă jertfesc și să îmi proiectez pe zece ani că dau la Arte, că mă mut la București, că o să lucrez la Casa Poporului. Și erai condiționat să intri în lanțul ăsta pentru că așa te țineau cumva în viață cât timp încercai să intri. Dar încă nu voiam asta. Iar în armată s-au întâmplat doua lucruri importante.
Am simțit cum am căzut dintr-o dată în viața mea. Am făcut o armă foarte ciudată, la antiterorism, care ținea de infanterie, nu de ministerul de interne. Îmi amintesc că făceam garda și stăteam în acel birou de comandă din care se dădeau telefoane la întâmplare, prin Craiova. Unii agățaseră niște fete și stăteau de vorbă nopți în șir cu ele dar fără să se fi întâlnit vreodată. Eu reușisem să îmi dau întâlnire cu o gașcă de hanbaliste, în parcul din Craiova. După această experiență, întorcându-mă de la întâlnire cu ultimul troleu de noapte care mă scotea în afara Craiovei și apoi urma să mai merg pe jos până la unitate, am simțit cum cad în viața mea. Am simțit cum încep brusc să-mi țiuie urechile. „Ce fac eu, unde mă duc?” Era un sentiment tonic de singuratate iar în acel moment m-am hotărât că voi da la Arte. În acel troleu comunist și prăfuit care mă scotea din oraș. M-am simțit bine și calm că m-am înhămat la viața mea, că mi-am luat locul în pielea mea.
Al doilea lucru important petrecut în armată a fost atelierul din buncăr. APV-iștii îmi oferiseră niște condiții într-un depozit secret de armament, mi-au mai dat doi bibani să taie lemne și să facă șasiurile pentru pânze iar, la schimb, ei voiau tablouri. Era un atelier de pictură în toată regula, dar și cu tâmplărie și cu tot felul de alte activități, iar eu îmi plăteam autonomia cu acele tablouri. De la început i-am învățat pe APV-iști. Le-am spus că nu fac pepeni pe masă și caprioare pe malul izvorului și să se ducă să ia albume cu Cezane și cu alții, altfel mă întorc cu plăcere înapoi în gardă. Oricum, toți fugeau de gardă, le era frică ca de moarte. Era greu să stai mult timp singur, cu tine, iar cei mai mulți clacau. Dar mie chiar îmi plăcea. Mai aveam puțin și dresam o șopârlă verde, superbă, uriașă, cu un gât albastru turcoaz metalizat. Cu APV-iștii a fost ușor. Ori își luau singuri albume ori îmi dădeau mie bani să le cumpăr, din Craiova. Așa stăteam foarte mult timp la muzeu să mă uit la Țuculescu. Îmi plăcea mult, Țuculescu m-a făcut să-mi zbârnâie ochii dar nu încă și capul.
Spre sfârșitul armatei treceam pe lângă o coadă la unt, o coadă uriașă. Era un trotuar înâlțat și vedeam aproape la nivelul genunchilor. Am văzut deodată cum unii aduc pe brațe un om la vreo 50 de ani, gras, îmbracat urât, un fel de muncitor cu helancă maro jegoasă și gaurită. I se făcuse rău, leșinase și l-au pus pe bordura aceea care era în dreptul ochilor mei. I-am văzut ultimele trei respirări și apoi a murit. Atunci mi s-a clarificat că voi pleca oricum din țară, chiar și înnot dacă trebuie. Mi-a dat cumva o detașare, am rămas de atunci tot timpul cu bagajele făcute. Nu eram neobișnuit cu moartea. Când mergeam la bunicii din sudul Argeșului adormeam cu povești cu strigoi sau mă luau la toate înmormântările unde trebuia să pup mâna mortului. Eram obișnuit, nu ideea de moarte îmi era străină, ci faptul că acel om a murit la coadă la unt.
Tot atunci m-am prins că armata era ca o cușcă iar după ce ieși, ieșeai într-o altă cușcă, doar că mai mare. În același timp, faptul că devenisem „pictorul curții” unor locotenenți de artilerie îmi spunea clar că am și o setare pentru adaptare socială. Eram mai adaptat decât toți ceilalți din armată. Nu eram așa de speriat de ceea ce urmează, însă moartea acelui om mi-a arătat că ceea ce se petrece în cușca mare nu e deloc o glumă. La Revoluție eram tot pe aeroportul militar din Craiova și tot atunci am văzut primele semne că e lovitură de stat. Am fost conștient din primele zile ale lui Iliescu că povestea e o diversiune. Atunci îmi apăreau primii ochelari galbeni de ceață și începeam să văd.
Cum a fost mutarea și intrarea ta la Academia de Arte după acest șir de „căderi în viață” din armată?
Am ieșit din armată și am dat la Arte și am picat. În București venisem cu o sută de lei și cu un pulovăr de lână împrumutat de la un prieten. În următorul an m-am dus la pregătire și am intrat. Prima tura luasem puțin la desen și zero la culoare dar după pregătire am luat maxim la ambele. Am dat la arte decorative ca să pot intra și am ajuns la tapiserie. A început să-mi placă tapiseria și să am propuneri care deranjau pe toată lumea, de la profesoare la tehniciene. Așa că m-am dus la pictură. Planul era cumva să intru la decorative și apoi să mă mut la plastice dar renunțasem pentru că îmi plăcea tapiseria, iar apoi am renunțat și la tapiserie când am văzut că nu fac nimic. M-am dus mai întai la Ciubotaru, la care am ajuns foarte greu, cu o mapă foarte mare după mine. Se uitau cei de la pictură de sus, ia uite țăranul care vine de la textile. Când m-am vazut cu Ciubotaru l-am rugat să se uite pe mapă, să mă primească la grupa lui sau să-mi recomande ce aș putea face mai departe. A spus nu la toate și cam asta a fost toată discuția cu el. Apoi m-am dus la Sălișteanu. El îmi spune că, pentru a mă accepta la pictură, mă prinde doar în anul 3, ceea ce era prea puțin. I-am spus că dacă rămân repetent în anul 2 prind mai mulți ani cu el. A fost impresionat de propunerea asta și a acceptat.
Aș reveni la perioada în care m-am pregătit un an cu graficianul Nicoale Stoian. Mai întâi m-am dus la fabrica de meditații Alexi. Alexi nu mi-a spus în față că nu are loc pentru mine și că mă considera prost, dar m-a recomandat unui elev al lui. Și el intrase a opta oară și avea o cu totul altă optică. Te învăța cum să faci mărțișoare și cum să te descurci câțiva ani buni până să intri, pentru că de intrat se intra oricum la un moment dat. Relaxarea lui mi-a oferit o chestie bună. Problema nu era intratul ci ce faci când termini? “Ce faci când termini facultatea?”, gândește-te la asta. Prin anul 3 mi-a venit în minte sfatul spus de Nicolae Stoian. Și asta a stat cumva la baza raționamentelor și energiei care m-au facut să mă implic în Rostopasca. Inainte de toate era un entuziasm și un iures că suntem studenți la arte, că bem, că învățăm, că nu învățăm, că nu avem bani… totul era extraordinar. Dar ne-am întrebat devreme „noi ce facem?”.
Începusem să-i frecventez pe Gorzo, pe Angela Bontaș, pe Pențac, pe cei care îmi erau simpatici. Asta se întâmpla pe holurile facultății care erau un soi de academie liberă. Ne strângeam pe afinități. Gașca și ideea de grup plutea cumva pe acele holuri. Erau tot felul de răzmerițe și energii. Între timp începusem cumva să simțim sărăcia și lipsa de perspectivă. Se vedeau și studențeii care deja cărau mapa și trena profilor și începeau să se seteze să devină asistenți.
Pe atunci a mai apărut un tip, Grațian Gâldău. Se lăsase de facultate, făcuse ceva filozofie în Timișoara și a renunțat, apoi a venit în București. A avut o influență puternică asupra mea, avea o aură și emana o stare de artist contemporan, că poți fi artist și că poți face lucruri. Și orice făcea era remarcat, era foarte puternic. Nu a participat la niciun grup, nu s-a afirmat, dar a precipitat ce era de precipitat pe holurile acelea, atunci. A luat-o pe calea agențiilor de publicitate de la bun început, a făcut bani și și-a văzut de treabă. Pe atunci nu erau librării și Taschen-uri. El avea un album cu Kippenberger. Dacă în armată mă uitam pe Țuculescu și începuseră să-mi zbârnâie ochii, în anul cu Grațianu și datorită și cataloagelor lui dar și atitudinii și discuțiilor cu el am început să simt gustul unei atmosfere contemporane și cum se deschidea o altă ușă.
Vraciul și-a găsit vraciul. A urmat etapa de afirmare a tribului apoi perioada de reorganizare. Cum s-au petrecut aceste lucruri strict din perspectiva ta?
Rostopasca era o barcă, un club, un sanatoriu. Era o totală inconștiență. În principiu ne irita lipsa de perspectivă, faptul că nu se întampla nimic hrănitor, faptul că nu făceam parte dintr-o cultură vizuală. Chiar dacă am fost și la expozițiile bătrânilor din Prolog și UAP, nici aceștia nu îmi spuneau nimic. Mi-a reproșat Sălișteanu că parcă nu sunt din România. Lucru care m-a îngrijorat pe moment, apoi m-a bucurat, acum mă îngrijorează iar, parcă. Sună prea bine treaba asta, e periculoasă, sună a continuitate, a construcție, a apartenență. Și spun asta pentru că am avut tot timpul nevoie să aparțin de ceva și nu am găsit. Nu mi-a ieșit cu „maestrul”, ci tot cu tribul. Dar am avut mare noroc că ne-au remarcat și ne-au ajutat din plin Mihai Oroveanu, Adrian Guță, Ruxandra Balaci.
Vreo 8 luni sau aproape un an de la destrămarea Rostopasca am intrat în depresie și încercam să ascund treaba asta. Plecam dimineața de acasă, să vadă nevastă-mea că plec undeva, și mergeam pe jos din Berceni până la Gara de Nord, apoi spre ieșirea spre Pitești și mă întorceam acasă seara. Luam o apă și o banană pe drum. De la un timp, unii colegi de muncă ai nevestei îi spuneau că l-au văzut pe Comănescu pe nu știu unde mergând pe jos și mâncând o banană. La un moment dat m-a întrebat nevastă-mea dacă fac un performance cu banane…
Bune bananele pentru psihic. Cum a avut loc revenirea ta la ale tale și reconectarea apoi cu cei implicați?
Mona Vătămanu și Florin Tudor nu mai vorbesc cu noi până în ziua de azi. Cu Angela Botnaș, Alina Pențac, cu Gorzo m-am reîntâlnit și chiar am mai facut o mică încercare cu un atelier împreună, la câțiva ani după. Ne-am reîntâlnit devreme dar era clar că nu mai facem nimic împreună. La acel atelier doar împărțeam cheltuielile. Între timp a apărut familia, au aparut copiii. În 2000, după ce a apărut și copilul au început problemele reale ale unei familii despre „unde stăm” și „ce mâncăm”?
Un alt trib, familia. Să revenim prezent și la experiențele pozitive în urma rezidenței la Dusseldorf.
La Dusseldorf am fost în prima mea rezidență câștigând un concurs al Centrului Cultural Palatele Brancovenești, Mogoșoaia. Au un schimb cultural cu Dusseldorf. Am aplicat cu ușurință, cei din comisie cunoșteau deja numele participante și lucrările. Șeful acelei comisii era Erwin Kessler care tocmai scrisese despre expoziția mea de la MNAC deloc pozitiv, dar am câștigat și am ajuns acolo. Am stat două luni, mi-am cumpărat culori și mult cidru și am pornit la treabă. Am început să cunosc artiști, să merg în ateliere, să mă uit la expoziții, la muzee, am consumat cât am putut de mult această experiență. Am observat ca in Germania funcționează o prezumție de nevinovație. Când vorbesc cu tine, nu fac nicio diferență de principiu între tine și unul ca Richter. Ei, când se află în fața ta, se uită la tine ca și cum tu ți-ai fi asumat același tip de statut. Nici Richter nu e un semizeu, nici tu nu ești nimeni, un prăpădit din România. Pe scurt, îți dau prezumția asta de nevinovăție. Dintr-o dată ești liber și stai bine în pielea ta.
În Dusseldorf m-am apucat să lucrez și pe pereții din jurul lucrărilor. Și la o expoziție de la Zorzini, tot cam în acea perioadă, am început să lucrez cu aceste layere multiple. Nu are neapărat o finalitate conceptuală, ci mai mult e o chestiune de densitate, de complexitate. La un nivel poate fi socotit a fi un soi de sceongrafie dar vine mai mult în prelungirea picturii. Caut o inflație, o densitate, o tensiune, o limită. La Dusseldorf am simțit nevoia să mai apară un pic de culoare și am lucrat cu pământ din malurile Rinului, un soi de nisip roșu. De aici a apărut prima expoziție pe care am montat-o în atelier unde am cunoscut-o și pe Petra. Apoi m-am întors în România pentru a pregăti prima expoziție de la Galeria Petra Nostheide-Eycke. În paralel fusesem invitat de câțiva artiști de lângă Dusseldorf, Mönchengladbach la un proiect al fundației lor. Primiseră un mall care urma să fie demolat și fiecare artist invitat făcea ce-l tăia capul într-o cameră sau într-un magazinaș. Eu am primit frizeria unui turc în care am făcut prima lucrare din seria ”I can see no revolution”. Paralel cu sfârșitul perioadei cu praf și a combinațiilor urbane, apare această primă lucrare care tot înflorește în seria aceasta nouă, nepremeditat. Au fost vreo trei chestiuni diferite apărute sub aceeași filiație, dar de fiecare dată le lucram izolat. Acum observ retrospectiv că e o filiație între ele.
La Galerie Petra Nostheide-Eycke am avut prima expoziție în august – septembrie, 2014, ca artist invitat iar între timp am devenit artist reprezentat. Petra e un soi de new comer în Dusseldorf, cu vreo cinci ani acolo, ceea ce pentru o piață așezată e foarte puțin. Dar e liberă de constrângeri iar asta o face să își adune artiști de oriunde vrea, fie din Olanda, fie din România. Printre alți artiști pe care îi reprezintă sunt doi foarte buni care îmi plac în mod deosebit: Maurice van Tellingen și Olaf Mooij. Acea primă expoziție de la Petra a fost împreună cu Olaf Mooij. Teoretic eram independenți dar ne-am potrivit foarte bine, formal. Anul trecut, în octombrie, a fost expoziția ”I can see no revolution” care, cromatic și formal, ar fi în linie cu expoziția de pe Strada Masaryk 25, de anul trecut, de NAG#8, ”SAMBAdy must die in this city”. Acestea doua, privite împreună, sunt ceva nou pentru mine.
Interviu publicat în dilemaveche.ro.
Foto ©Nicolae Comănescu.
Arhiva cu Interviuri
Interviu cu W.J.T. Mitchell – imagine, iconoclasm și castele de nisip (2023)
Mediul este un factor critic, dar nu este unicul. Imaginile pot circula prin mass-media, trecând de la prezența lor vizuală la cea verbală și înapoi.
Fondatorul „teoriei imaginii” și un autor fascinant, W.J.T. Mitchell este profesor distins cu titlul Gaylord Donnelley și predă la Universitatea din Chicago începând cu 1977. A ocupat funcția de președinte al departamentului de engleză între 1988 și 1991 și a fost redactorul publicației trimestriale Critical Inquiry începând cu 1978. În prezent (2022-2023) predă cursul „William Blake: Poet, Pictor, Profet”, la departamentul de engleză, și „Iconologia Est și Vest”, la departamentul de istoria artei. Cercetările sale explorează iconologia și relațiile dintre reprezentarea vizuală și verbală în cultură. După cum o descrie însuși profesorul W.J.T. Mitchell, iconologia este „studiul imaginilor dincolo de medii și culturi, fiind, de asemenea, asociată cu reflecțiile filozofice asupra naturii imaginilor și a relației lor cu limbajul – interacțiunea dintre icon și logos”. A publicat, printre altele, Picture Theory, Essays on Verbal and Visual Representation (Chicago, 1985); Iconology: Image, Text, Ideology (Chicago, 1986); What do Pictures Want? Essays on the Lives and Loves of Images (Chicago, 1998); Image Science: Iconography, Visual Culture, and Media Aesthetic (Chicago, 2015).
Interviu W.J.T. Mitchell
Cât de importante sunt mediumul și tehnologia în interpretarea imaginilor? „Iconologia 3.0” ține cont de tehnologie și de „activitatea” imaginii și a obiectului în receptare și interpretare?
Mediumul este un factor critic, dar nu este unicul. Imaginile pot circula prin mass-media, trecând de la prezența lor vizuală la cea verbală și înapoi. O imagine poate apărea ca un obiect sculptural, apoi devine centrul unei narațiuni și poate ajunge cel mai important obiect reprezentat într-o pictură. Mă gândesc aici la Vițelul de aur descris în Biblie, Exodul 32, și reprezentat în pictura lui Poussin, „Adorația vițelului de aur” (Fig. 1). Desigur, aceasta este o imagine foarte încărcată, subiectul interpretărilor teologice și-al disputelor juridice (existența ei este o încălcare a Poruncii a Doua, împotriva „imaginilor cioplite”).
Majoritatea imaginilor rămân blocate în mediumul în care au apărut pentru prima dată. Obișnuitul Selfie rămâne pe iPhone-ul care l-a luat, circulând probabil într-un cerc restrâns de prieteni. Dacă va ajunge vreodată o pictură în ulei, înrămată, atârnată pe un perete, ar fi foarte neobișnuit.
Dar asta s-a întâmplat de fapt în cazul primei conferințe de presă a lui Volodomyr Zelensky după invazia rusă a Ucrainei. A ales să susțină conferința de presă pe telefonul său mobil, iar transmisia a devenit virală când a anunțat că nu va fugi de invadatori, ci va sta și va lupta: „Am nevoie de muniție, nu de o plimbare”, a spus el. Iar aceste cuvinte, plus imaginea cu el întins spre spectatori ținându-și telefonul în mână, „au devenit virale”, au circulat în întreaga lume în câteva zile și au ajuns subiectul unei picturi în ulei a artistului italian, Luca del Baldo. (Fig. 2).
Unde s-ar situa artistul în aceste vremuri în care principalele lui instrumente sunt operate de specialiști industrializați, cvasi-culturali și anti-imagine?
Artistul poate fi oriunde, iar „instrumentele” sale sunt orice-i servește scopului lucrării. Pensule, creioane, vopsea, piatră, metal, pixeli, tastaturi, ecrane, hârtie și pânză sunt încă disponibile.
Atunci când aceste instrumente sunt însușite de specialiștii pe care îi descrieți, treaba artistului este să și le reînsușească pentru a crea noi icoane sau pentru reimaginarea celor vechi.
Ce impact considerați că ar putea avea avatarul digital asupra noastră, asupra relației cu noi înșine și cu imaginea lumii?
Depinde ce înțelegeți prin avatar digital. Dacă vă referiți la „dublara data” pe care toată lumea o deține acum în cantitățile enorme de date care sunt colectate despre noi de către guvern, companii de asigurări, instituții de învățământ, angajatori și motoarele de căutare web, atunci răspunsul tinde să fie scenariul paranoid al unei lumi a supravegheii și controlului. 1984 al lui George Orwell a imaginat acest tip de lume înaintea digitalului, ca o lume în care Big Brother îi ținea pe toți sub supraveghere, fără a avea nevoie de avatare.
Dar dacă vă referiți la imaginile cu noi înșine pe care le transmitem cu ajutorul noilor tehnologii digitale precum FaceTime și Zoom, atunci ai o lume a comunicării transversale, laterală față în față, care facilitează predarea și nenumărate forme de conversație umană. Acum pot ține o prelegere din casa mea, ai căror martori sunt în fiecare colț al globului. Pot preda un curs intitulat „Iconologie Est și Vest” care reunește grupuri de studenți din Beijing și Chicago într-o interacțiune simultană, în timp real, în jurul întrebărilor legate de mass-media, cultura vizuală și iconologie. Funcția „Screen Share” oferă pedagogiei un potențial planetar.
Cum comentați atitudinea iconoclastă din ultimul timp (monumentele din SUA, documenta 15, etc)?
Sunt tulburat de creșterea recentă a iconoclasmului și a „culturii anulării”, care înnobilează sentimentul de-a fi ofensat ca pretext pentru reducerea la tăcere, interzicerea și cenzurarea declarațiilor altor oameni. Libertatea discursului, libertatea de exprimare și toleranța punctelor de vedere opuse mi se par a fi un fel de bază pentru conservarea societății civile.
Există, desigur, limite, inclusiv incitarea directă la violență, calomnie, minciună, defăimare și așa mai departe. Dar, în general, îmi doresc ca exprimarea artistică să fie cât mai liberă pentru a experimenta și chiar a jigni. Cei care se simt jigniți pot întoarce privirea sau pot oferi contrareplici, dar nu ar trebui să fie împuterniciți ca cenzori.
Ce instituții credeți că sunt dominante în prezent în ceea ce privește „fabricarea consimțământului” și a discursului oficial? (Arhiva națională, muzeul global, expoziția?)
Niciuna dintre cele enumerate. Consider că mass media și, de acum, formele emergente de social media sunt instrumentele predominante care fabrică consimțământul. În special, rețelele sociale, cu tendința lor de a uni și de a consolida comportamentul de cult, realitățile alternative și iluzionarea în masă sunt principalii vinovați.
Când dărâmăm o statuie, un monument emblematic, efectul este ștergerea sau, dimpotrivă, amplificarea simbolului pe care intenționăm să-l anulăm?
Am putea să le facem pe amândouă în același timp. Distrugerea unui monument emblematic poate avea efect dacă îl face mai faimos și stârnește pasiunile celor care se identifică cu ceea ce reprezintă. În S.U.A., îndepărtarea statuilor ofițerilor confederați care au fost trădători ai țării lor și au luptat pentru a păstra instituția sclaviei este cel mai evident exemplu. Eu simpatizez cu iconoclaștii în acest caz, dar cu o ezitare și câteva întrebări.
Îndepărtarea statuilor este într-adevăr cea mai bună soluție pentru problemele diviziunii sociale și politice ale unei națiuni? Ce se câștigă prin victoriile simbolice de acest fel? Există și alte tipuri de activități care ar putea realiza mai mult — de exemplu, reîncadrarea critică a monumentelor ofensatoare? Schimbări în instituțiile de învățământ, a codurilor legale și a practicilor care perpetuează discriminarea, inegalitatea și prejudecățile?
Cum vedeți împletitura dintre etica și estetica religioasă cu modernitatea seculară și cultura vizuală contemporană?
O formă conservatoare de etică religioasă precum mișcarea „Dreptul la viață” din SUA a generat o reacție puternică în cultura vizuală (și verbală) seculară. Este ca și cum recenta decizie a Curții Supreme care permite statelor să interzică avortul a depășit în sfârșit granița pe care o impune Constituția SUA între „Biserică și stat”, iar acum ne aflăm în mijlocul unei bătălii decisive asupra consecințelor acestei decizii.
Ce act iconoclast sau contra-imagine v-a atras atenția în mod deosebit în ultima perioadă?
Am menționat deja „Selfie-ul” lui Volodomyr Zelensky, care a anunțat atitudinea Ucrainei față de invazia rusă. În timpul pandemiei, am urmărit modul în care masca „I Can’t Breathe” (Fig. 3) a părut că fuzionează urgența Covid 19 cu uciderea lui George Floyd de către poliție.
Mulțumesc din suflet pentru această oportunitate unică. În final, domnule profesor W.J.T. Mitchell, ce imagini purtați cu dumneavoastră (în portofel, pe birou)?
Nu mai am poze în portofel. Sunt purtate pe telefon și sunt imaginile obișnuite cu copii și nepoți, plus imagini cu propria mea contribuție la artele vizuale sub forma unui castel de nisip efemer (Fig. 4) care răsare într-o zi leneșă, idilică, la plajă.
____
Interviu realizat de Silviu Pădurariu, Unrest/Bucharest 29.07.2022.
Unrest/Bucharest: Radu Pandele, te invit să conversăm pe marginea câtorva subiecte pe care le consider semnificative pentru a le oferi cititorilor câteva repere generice cu privire la demersul tău artistic: expoziția, atelierul, muralul și computerul.
La ce expoziții ai participat în ultima perioadă?
Radu Pandele: De la începutul pandemiei, am refuzat atât de multe invitații la expoziții încât nici nu prea aș avea ceva memorabil să pomenesc din ultima vreme. Din 2016 încoace, a fost un maraton fără oprire, în care am organizat și am participat la multe proiecte. Dar m-am oprit, până îmi închei exercițiile de ordonare, pentru a reveni cu lucrări mai clare.
Ce ai schimba în modul de organizare al expozițiilor, din experiența pe care ai acumulat-o până acum?
Parcă lipsește pretutindeni o tactică utilă de promovare și cu impact. Se lucrează, se expune și, uneori, se cumpără, în derivă, fără un scop sau o misiune clară. Toate problemele se întorc la lipsa publicului. Nu cred în varianta elitistă, în care artiștii lucrează și expun în taină și se aplaudă între ei în mijlocul unui oraș cu 2 milioane de oameni.
Cum s-au legat lucrurile în perioada în care ai organizat expoziții la CAV Multimedia?
Din 2018 am preluat spațiul, împreună cu Lucian Hrisav și Ioana Marsic, și programul a durat 3 ani jumătate. În fiecare lună, o altă expoziție, în afară de perioada din ultimul an, desigur. Iar acest ritm a avut plusuri și minusuri.
Sunt foarte mulțumit de discuțiile pe care le-am purtat cu artiștii și de imersiunea mea în universul lor, lucru care, în alte circumstanțe, probabil, nu mi s-ar fi întâmplat. Mă bucur că s-a strâns o comunitate, în tot acest timp, care a participat și ne-a ajutat atât la panotări, cât și la discuțiile și dezbaterile ulteriore.
Am avut, de la început, ambiția de a schimba spațiul într-un mod radical, de la o expoziție la alta. Printre primele teme pe care le-am transmis artiștilor a fost să se gândească la dimensiunea de instalație a expoziției. Fiind vorba de un spațiu dedicat experimentului, erau permise multe lucruri.
Am expus, în principal, artiști tineri, chiar mai tineri decât noi, mulți dintre aceștia fiind la prima lor expoziție solo. Indiferent că spațiul ține de UAP, spațiul a avut și va avea mereu o atitudine de artist run space.Simt că mi-am facut suficient datoriile patriotice și-mi doresc să mă ocup mai puțin de tipul acesta de responsabilități curatorialo-manageriale.
Cum te raportezi, în general, la audiență, la vizitator, utilizator de artă? L-ai putea descrie prin câteva trăsături?
În prezent, promovarea se întâmplă exclusiv online. E hilar faptul că evenimentele live sunt dependente de succesul acestora în online. Cunosc spații care produc expoziții strict pentru a fi transmise în rețea. Fiecare prezență live e susținută, de fapt, de acest avatar online, ca o umbră mai luminoasă a realității. Atunci când „expunem” lucrări fizice pe internet, mijlociți de ecrane, experiența e mai intensă, uneori, pentru utilizator e mai intensă. Poți studia în tihnă lucrarea, în confortul optim, prin comparație cu vizitele într-un muzeu, când călătorești, presat de timp. Totuși fotografiezi aceași lucrare.
Cu toate acestea, mediul online nu poate fi suficient pentru arhivare. De aceea, în prezent, lucrăm și la un catalog în care ne dorim să documentăm toate expozițiile realizate în acești 3 ani.
Cum vezi peisajul instituțional? E adaptat la problemele prezentului și la nevoile actuale ale artiștilor?
Îmi par a fi probleme venite din „realitatea lor”, de la care încerc să mă dezancorez. Eu sunt pictor, devin tot mai mult un tocilar obsedat de imagini. Nu vreau să salvez omenirea. Asta e misiunea mea, să îmi pun toată energia și timpul în imagini noi.
Lucrările prind viața lor. Odată ce ies din atelier, ele se mișcă organic ori în sus, ori în jos, la dreapta, la stânga. Unele se trezesc în depozite prăfuite, altele se trezesc în lumina optimă. Dacă mă ambiționez să le schimb traiectoria cu forța, încep și disec și aflu că ce e strâmb în lumea artelor locale, e strâmb și în lume. Nici nu pot să identific o problemă generală sau un personaj corupt definitoriu. Cercul vicios e cumplit, momentan, dar văd o evoluție evidentă pe scena locală.
Ce relație (mai) ai cu atelierul? Mai petreci timp în atelier sau totul s-a mutat în murale și pe ecran?
Iarna, de obicei, în sezonul rece, luptele se dau la atelierul meu din Giulești. Am o relație romantică cu spațiul acela. Aștept iarna, să reintru în ritmul nocturn, cu frigul cumplit, cu nopțile interminabile, în care se oprește timpul și uit să mănânc, să beau, să dorm. Am trăit stări superbe și în afara atelierului, desigur. Simt că am o expoziție secretă în calculator.
Cum te influențează programele de imagine? Ce ți-au adus nou în practica ta?
Am fost mereu fascinat de estetica artificială, de puterea seducătoare a acelor spații serene, fictive. E un superb contrast. În mediul digital, mă interesează și mă intrigă tocmai organicul. În mediul organic, în atelier, mă interesează să caut perfecțiunea artificialului cu scotch-uri și cu pulverizat vopseaua impecabil, cu decupaje la CNC, etc. Simt că mă ajută foarte mult faptul că sunt confortabil în programele acestea. Imaginile de referință pentru picturi sunt mai întâi proiectate digital. La calculator, se întâmplă construcția, iar, la șevalet, deconstrucția imaginii. Se schimbă multe, în procesul picturii, cum ar fi mai ales chestiunile de natură tehnică, dar nu intenția.
Mă aflam, în 2016, în Franța, cu o bursă Erasmus, iar profesorul meu de acolo mi-a menționat software-ul de modelaj 3D, pe care îl folosea el. Așa am început. O iarnă întreagă am cercetat programul pe care îl folosesc și pe care încă îl descopăr. Atunci am și produs, pentru prima oară, print ca lucrare finală. E vorba de o serie unică, dar nu aveam în plan niciodată să mă ocup de print.
Au fost așa de multe conflicte în mine, mă și mir că am reușit să supraviețuiesc până la 28 de ani. Rebeliune impotriva lumii, apoi rebeliune împotriva mea și, apoi, rebeliune împotriva rebeliunii. Am avut, de mic, un plan care îmi plutea în minte: faptul că voi experimenta în mod constant pană la vârsta asta și că, apoi, voi ordona ceea ce am strâns. Tactica asta m-a propulsat, stilistic și conceptual, în direcții complet opuse. Știam că nu voi alegee să realizez un singur tip de lucrare, o singura temă, un singur gând. Mereu am avut impresia că nu am realizat ceva anume și că încă mă antrenez. Am ajuns și la niște concluzii. Cele mai intense momente din meseria asta îmi par cele în care mă aflu între serii de lucrări, între expoziții, când fac planuri.
Care sunt ultimele tale proiecte murale?
De graffiti mă ocup din 2007, de murale mai mari, din 2015. Atât de optim evoluează lucrurile, pentru mine și echipa mea. Sunt fericit de amploarea pe care a luat-o direcția aceasta. În majoritatea proiectelor murale a fost prezentă și, probabil, va rămâne prezentă figura umană, portretistica. Pictura figurativă, mai ales acum, îmi pare cel mai serios challenge, având în vedere istoria ei, însă mai e mult loc de inovație.
De regulă, nu călătoresc, dar, când am proiecte, iubesc faptul că sunt obligat s-o fac. Am pictat în aproape toate orașele României. Anul acesta, în 2021, spre norocul meu chior, am avut parte doar de proiecte murale masive, verticale, un format optim pentru mine.
Începând din iulie, am fost în Focșani, București, Galați, Târgu Jiu, Arad, Berlin, Briancon și Medgidia. Ultimul proiect l-am încheiat ieri (05.11.2021).
Cum privești acest tip de proiecte? Ce e diferit între un calcan și un șevalet de 2×1 m?
La muralele de mari dimensiuni, te confrunți cu cenzura și, mai rău, cu autocenzura. Te gândești, în timp ce propui schița, la oamenii care vor coabita cu lucrarea ta. În esență, e lucrarea lor. Am trecut și prin situația în care mi-au fost refuzate 10-15 schițe, până să fie aprobată cea finală. În plus, încep să savurez tot mai mult factorul de vulnerabilitate din acest proces. Apare contactul cu un alt tip de personaje, majoritatea fiind la prima întâlnire cu arta.
E ușor să expui într-o galerie, îmbrăcat frumos și pregătit de vorbă lungă, unde oamenii sunt inițiați în discursul tău. Intelectualii sunt mereu nesinceri, evită să-ți spună cu adevărat ceea ce cred ei, în față. Breasla artei strică arta. Totodată, simt că îmi place cel mai mult să lucrez în galerii și muzee.
Anul acesta am conștientizat că proiectele mari și monumentale încep să se întâmple fără efort, procesul „curge”. Lejeritatea aceasta este o chestiune la care am tânjit. Lucrurile nu ar trebui să implice mari sacrificii mentale și fizice, chiar dacă sunt foarte complexe. Faptul că am ajuns să pictez un bloc de 5 etaje, fără să mă usuc psihic, e, probabil, cea mai mare reușită a vieții mele.
Pânzele mi se par mai confortabil de pictat și ador procesul. În schimb, devine tot mai enervant ceea ce urmează. Să le ambalezi, să le înrămezi, să le depozitezi optim, să le fotografiezi, să le plimbi prin tot felul de locuri și evenimente, să intre în contact cu publicul. Transporturile mă scot din sărite și visez la ziua în care trebuie să îmi pun strict problema picturii și producției.
Despre experiența ta cu crypto-piața de artă: când ai creat NFT și pe ce platforme crypto putem vedea lucrările tale cu token? Cum vezi această poveste sau ce-ai înțeles din ea până acum?
Știu că nu știu. Nu am fost niciodată un speculant în zona asta. Am primit niște ETH (ethereum) și am propus lucrări pe care oricum le aveam. Asta a și definit eșecul experienței mele cu cryptoart, pentru că nu am dus până la capăt procedura. Artiștii ar trebui să urmarească și să abordeze colecționarii pe diverse platforme, să-și dedice mult timp pentru asta, lucru care nu mă caracterizează.
Sunt împăcat cu faptul că am finalizat câteva proiecte pe care le-am început mai demult, sub acest pretext. Token-urile sunt pe platforma Foundation(https://foundation.app/@pandele).
Inițial, când am aflat despre NFT, am fost foarte entuziasmat. Mă gândeam că, în sfârșit, artiștii care fac lucrări non-obiectuale vor putea să monetizeze și că a sosit timpul lor. Din păcate, s-a oprit totul la ilustrații și animații comerciale, la design. Nu a fost depășit nivelul acesta estetic. Iar artiștii, ușor neglijați, trec în cluster-ul de imagini spectacol. E vorba de bani și speculație, nu cred că există foarte mulți colecționari sau entuziaști care să fie realmente interesați de dimensiunea artistică a token-ilor. Trebuie să ne adaptăm mereu și, în esență, să savurăm responsabil prezentul.
În loc de încheiere, ce planuri ai în viitorul apropiat?
Vreau să mă dedic în totalitate imaginilor mele, indiferent dacă acestea vor fi în ulei pe pânză, în spray pe perete sau digitale. Nu contează dacă le voi expune public, unde și când. Trebuie doar să le fac să existe, asta e misiunea. Îmi doresc să ajung la claritate.
Interviu publicat în Revista Arta Nr. 100, 2021.
Gheorghe Rasovszky (n. 1952) este printre puținii artiști români interesați încă din anii ʼ80 de arta video și multimedia, împletind cu dezinvoltură tehnici artistice tradiționale și tehnici și tehnologii contemporane. Într-un peisaj artistic în care predomină „artele plastice” și „artele contemporane” ale instalației și performativității, arta lui Gheorghe Rasovszky e situată, adesea, cu ambiguitate și imprecizie, între experiment avangardist și pluridisciplinaritate postmodernistă. O selecție de imagini și filme reprezentative pentru întreaga carieră a artistului poate fi regăsite în expoziția „Gigitalisierung 3.0” pe arsmonitor.ro, alături de selecția și expoziția virtuală a lui Teodor Graur.
U/B: Gheorghe Rasovszky, Ce v-a atras anume și cum a evoluat interesul pentru fotografie, video și pictură?
Gheorghe Rasovszky: Cred că ne-am atras reciproc, a fost dragoste la prima vedere. Exista, după cum știi, și pe acest plai, nu o gură de rai, care punea o presiune stupidă pe separarea mediilor de lucru, ci un imbold academic care să te trimită într-o jalnică elită culturală, pe care am considerat-o din primii mei ani de liceu și studenție cel mai mare pericol cu care m-aș putea confrunta. Fiindcă fotografiam și desenam pictînd ca un location manager, strîngînd date și impresii fixe sau în mișcare fără nici un fel de scop precis.
Cînd aveam vreo opt ani (1960 carevasăzică), tata m-a luat cu el în atelierul lui Edmund Hofer, prieten de șah și de fotografii, un nume al branșei din acele vremuri, care colabora cu ziarul Neuer Weg, unde papa lucra de dimineață pînă seara și cred că acolo am luat microbul, definitiv. Prima mea cameră era un aparat rusesc aproape decent, o copie Leica, ce mi-a devenit cel mai bun prieten. Și a mai fost casa copilăriei mele, cu biblioteca misterioasă și masivă, albumele de artă, un atlas geografic care presa colecția de timbre cît un univers, gravurile expresioniste mici și violente care îmi fixau atenția mai intens decît puținele jucării din jurul meu. Și mama a observat asta imediat, fiindcă pe pianul Blüthner, la care exersam, se punea praful. Începusem să desenez un fel de străzi, un fel de clădiri, un fel de oameni care zburau prin oraș. Aveau să fie viitoarele mele „Figuri înconjurătoare” din 1977.
Cu reticențele de rigoare, prin 1999. Preferam, pe atunci, hazardul celuloidului, incertitudinile revelatorului, dar iată că un anume tip de metafizică pe care imaginea industrial digitală mi-o oferea brut și concret m-a făcut să mă bucur de un tool în plus, minunat ca și celălalt – analog –, drept care coexistența lor și mai ales permanenta lor mixare, în cercetarea mea, au devenit medii favorite. Am început cu Pentium, cu 386, 486, dar cu gîndul la Mac, pe care nu l-am avut niciodată, din cauza fotografiei, care se săturase de camera obscură. Pentru o vreme, doar.
Pe de altă parte, trebuia să țin pasul cu Lea, fiica mea, pe atunci la „Tonitza“, cu virtuozitățile ei digitale amplificate de dorința de nu se cantona doar într-o tehnologie, treceam împreună prin nenumăratele experimente, discutînd muzică și imagine postmodernă cît cuprinde.
Cum vă raportați, în prezent, la imagine, ca la fotografie sau ca la pictură?
Pentru mine, ambele reprezintă absolut același lucru, le tratez pe fiecare ca pe o extensie a celeilalte, însă fiindcă programul meu de lucru este haos pur, ajung să mă bucur de puritatea pe care o oferă fiecare, în mod separat, dacă așa se întîmplă. Există în mine un fel de tabu al picturii, un anumit tip de alchimie primordială, care există acolo, în materia prafurilor colorate dispuse să se transforme în lavă, o rădăcină de care nu mă mai pot desprinde. Îmi place asta, dar fotografia, în mod special, dacă tot am pomenit de tabu, este totemul care mă însoțește peste tot, orice aș face.
În anii de studenție și în prima etapă a carierei, unde găseați de cumpărat o cameră video, foto, un videoplayer sau un televizor color? Unde se puteau developa și printa fotografiile de mari dimensiuni, unde se puteau copia o casetă video sau audio?
Anii de studenție nu au avut nici o treabă cu preocupările mele și mă refer aici la cele care s-au extins mai tîrziu, deși sună ciudat acest tîrziu timpuriu în comparație cu tîrziul plenar în care trăiesc acum. Tot ce înseamnă laborator mi-am improvizat singur în imensitatea unei debarale din apartamentul de bloc în care conviețuiam cu Carmen, artiști amîndoi, din fericire. Lucram pe dimensiuni mici și foarte mari, pe pinhole și pe toate formatele de film, inclusiv planfilm. Eram dibaci pentru tot ce era alb-negru, apelam la laboratoare pentru color, cît despre video, am pornit ca un bebeluș de la cele mai infame camere, videorecordere pe care mi le puteam permite, eludînd, sadic, bugetul familial. Spre norocul meu, am depășit faza de microb, am experimentat atît de multă aparatură, în căutare de performanță tehnică, încît pot spune că m-am eliberat de sclavia echipamentului de niște ani foarte buni.
Cum era „gestionată” noua problemă tehnologică în epoca agroindustrială a anilor ’80?
A fost o minunată aventură pentru mulți dinte noi, fiindcă tot ceea ce făceam devenea experiment, un experiment estic, pe care îl consider foarte reușit fiindcă decalajul tehnologic West-Est era atît de vast încît nici nu ne mai păsa. Ceea ce face totuși diferența este producția, cantitatea de lucrări pe care un artist din Est poate să o susțină material. Nu mai discut de dimensiuni, de imposibilitatea finalizării unor instalații majore, ciclice măcar, dacă nu perpetue… Vizibilitatea, în partea asta lumii, e redusă, orice ai face, nivelul artiștilor vizuali locali fiind unul cît se poate de bun și sînt fericit să spun asta, dar nu este încă suficient și mai ales nu a fost deloc suficient în anii ʼ80, cînd comunismul era pe felie și nu prea mai era loc de nimic, decît de o involuntară și surprinzătoare artă antisistem făcută de artiști care se situau în afara timpului în care trăiau. Un fel de underground în underground.
Gheorghe Rasovszky, vă numărați printre cei care au pus bazele departamentului Foto de la UNArte. V-a atras ideea să activați ca profesor, să formați noi artiști?
A exisat un moment, pe la vreo 40 de ani, cînd m-ar fi interesat ideea asta, să lucrez cu studenți, la facultate, de la egal la egal, să încercăm împreună să concretizăm concepte neconcrete, pe specificul fiecăruia dintre ei, în parte. Am avut parte, o lună sau două, de o asemenea experiență interesantă, pe la 50 de ani, unii dinre ei erau și sînt acum artiști pe care îi admir, așa cum am făcut-o și atunci cînd Alexandra Croitoru, profesoara lor, m-a invitat să îi țin locul pentru o scurtă perioadă. Am materializat cumva cercetările lor într-o expoziție foarte bună la galeria HT003, al cărei naș eram eu împreună cu Teodor Graur, conaș, că nu găsesc alt cuvînt, și la Multimedia UAP. Normal ar fi ca asemenea fuziuni să fie permanente, să nu devină efuziuni personale tolerate de un sistem de învățămînt care numai superior nu este, în condițiile în care artiștii noi sau vechi, afirmați prin ceea ce fac OK în branșă, au porțile de comunicare cu studenții închise.
Reprezentarea vizuală a fost adesea utilizată ca instrument al discursului politic și economic, fie că vorbim despre anii ’80, ’90 sau 2000. Cînd putem spune că imaginea educă și cînd „spală pe creier”?
Atîta timp cît în spatele imaginii se află un artist autentic, lucrurile sînt în ordine chiar dacă direcțiile, mesajele par să o ia razna și cred că e foarte bine așa. Advertising-ul e o industrie, la urma urmei, o caracatiță care poate fi uneori foarte simpatică. Rolul ei e să înghită și să regurgiteze cît mai fecvent. Ideile vin întotdeauna din arta vizuală, marketingul speculează, ca de obicei, fără scrupule.
În demersul dvs. artistic, cum aș putea clasifica reprezentarea vizuală, ca un act critic și revolut sau ca unul formal și estetic? De care parte a avangardei vă situați?
În nici un caz estetic, formal etc. Și nici măcar critic sau revolut. Nu sînt de nici o parte a avangardei, dar dacă avangarda ar avea un sus și un jos, o dreapta și o stînga, m-aș situa undeva mai spre josul ei, undeva dedesubt, în ce a mai rămas din jungla experimentului, într-un cort Dada din frunze de palmier sau de brusture, în burta unei mame care nu știe ce să facă cu mine.
Altfel vorbind, termenul de avangardă, azi, în 2021, pare din ce în ce mai vetust, mai vag. Și culmea e că asta se întîmplă de la primii suprarealiști adevărați și în tot ceea ce a urmat după aceea, pînă în zilele noastre. Avangarda a devenit sinonimă cu experimentalismul specific multitudinii de direcții care se întîmplă permanent și cu maximă fervoare în TOT. Arta e artă totală și este peste tot. E un bun comun. Libertatea este infinit mai puternică decît orice concept.
Aveți vreun program preferat de editat imagine? Între cameră foto, scanner, uleiuri și PC, care au avut un impact mai mare asupra demersului dvs.?
Le folosesc pe toate, și telefonul, normal. Programele de editare foto-video mainstream, toate sînt caiete, cuie, clește și ciocan pentru mine. Teoretic, nu concep proiecte fără ele, dar simt că și fără ele aș lua-o de la capăt fără probleme.
Gheorghe Rasovszky, vă atrag aplicațiile de azi sau sînteți mai precaut, mai conservator decît erați în ʼ90?
Nu am fost conservator niciodată, sper. Dacă apare ceva mișto, I’m in. Nu știu exact dacă handmade-ul a fost vreodată cu adevărat zdruncinat de aplicațiile tehnologice și dacă schizofrenia new media te poate îndepărta cu adevărat de circuitul creier (sau ce e acolo), mînă, gest etc. Nu știu și nici nu cred că în acest moment al vieții mele poate să mă mai intereseze un alt sistem solar. Pot spune că nu prea am fost precaut niciodată, dar poate că acum sînt ceva mai calculat cu timpul și cu energia de care dispun.
Aveți sentimentul că tehnologia și „digitalizarea” reprezintă o decădere sau sînt, dimpotrivă, un semn al evoluției și creativității umane?
Habar n-am, crede-mă. Pot totuși să sper că lucrurile stau invers. Am pornit cumva din Decădere, din credințe primitive misterioase pe care sîntem mereu tentați să le reexperimentăm ca să le înțelegem, deși rațiunea nu e un instrument prea sigur. Ne mai rămîne să evoluăm așa cum putem, chiar dacă nu ne dăm seama de toate consecințele posibile.
(Publicat în Dilema Veche nr. 894 din 27 mai – 2 iunie 2021)
Câteva gânduri despre prima expoziție de la Arsmonitor
Prea mult Gorzo…? Ia Doi Gorzo (2024)
Lumea artei – elitism non-profit sau marginal pentru profit
Interviu cu W.J.T. Mitchell – imagine, iconoclasm și castele de nisip (2023)
Radu Pandele, despre murale și arta digitală (2021)
-
Arhiva cu Interviuriîn urmă cu 3 aniInterviu cu W.J.T. Mitchell – imagine, iconoclasm și castele de nisip (2023)
-
Arhiva cu Interviuriîn urmă cu 4 aniRadu Pandele, despre murale și arta digitală (2021)
-
Arhiva cu Interviuriîn urmă cu 4 aniGheorghe Rasovszky, despre fotografie, pictură și hibrizii dintre ele (2021)
-
Arhiva cu Interviuriîn urmă cu 4 aniTeodor Graur, despre clișeele uitate și redescoperite în pandemie (2021)