Câteva gânduri despre prima expoziție de la Arsmonitor

Înainte de toate, cel mai bine ar fi să încerc să amintesc de unde a apărut această formulă de „Arte neaplicate”. Abțibild a apărut simplu, căutând un cuvânt simplu și nu foarte folosit prin care să transmit ideea că expoziția prezintă o serie de personalități și lucrări „emblematice” – ca să nu spun iconice, așa cum se folosește în mod greșit.

Expoziția a avut o semnificație aparte pentru mine și cred că și pentru cei 10 artiști. Marea lor majoritate sunt cei care m-au primit în atelierele lor și care s-au lăsat intervievați și provocați de curiozitățile mele pe parcursul studiilor. Cu o naivitate probabil atrăgătoare pentru unii dintre ei și respingătoare pentru alții, m-am aruncat încă de la începutul facultății în problemele practicilor lor artistice și în formule de colaborare directă, din care, uneori, au iești proiecte interesante. Îmi amintesc de Gheorghe Rasovszky și Marian Zidaru, care au participat la expoziția „Fricțiuni Tensiuni Controverse”, alături de Teodor Graur, Călin Dan și Iosif Király, o expoziție dezvoltată în jurul a două desene de Horia Bernea, pe care am organizat-o la finalul lucrării mele de master. De asemeni, îmi amintesc de Gili Mocanu, Dumitru Gorzo și Radu Pandele, cu primii doi realizând expoziții solo în acea perioadă, cum e „Gorzo deAcum” și „Gheorghe” de la MNAC (2019), sau „Clar-Obscur” cu Gili Mocanu. Cu Radu Pandele am reușit să organizez un solo abia în 2025, la Arsmonitor. Pe lângă aceștia, care erau în proximitate, trăind și lucrând în București, îmi amintesc cu plăcere de discuțiile cu Sorin Neamțu și Maxim Liulca, pe când amândoi erau la Cluj, și care mi-au oferit interviuri importante pentru perioada aceea a mea în care aveam nevoie să cunosc nu doar cum lucrează ci și ce gândesc. Împreună cu Sorin Neamțu am organizat expoziția lui Maxim Liulca „Politica unghiului drept” de la Anexa/MNAC în cadrul NAG IX, 2015, și a doua expoziție de la Arsmonitor, din 2023, „Vaza lui Rubin”, în care a avut un dialog vizual cu Radu Comșa.

„Abțibild. Arte neaplicate” a reprezentat, pe de o parte, încheierea unei etape de studiu, ajutat de acești artiști, pe de altă parte, deschiderea unei noi forme de relaționare cu ei din poziția mea de fondator de galerie.

Fiind prima expoziție dintr-un program pe care încă nu-l configurasem în totalitate și fiind expoziția care deschidea galeria, am simțit nevoia să aibă o dimensiune mai amplă, o atmosferă de group-show, în care să fie aduse împreună lucrările unor personalități importante și active în istoria recentă și actuală atât din București, cât și din Cluj. Abțibildul din titlu era o sugestie la ideea de „emblemă”, cu trimitere la figurile emblematice angajate în acest show. Iar ideea de „Arte neaplicate” provenea din niște discuții avute cu Teodor Graur și cu Gheorghe Rasovszky despre lipsa clasificării artelor la noi în arte înalte și arte aplicate, așa cum, de exemplu, are loc în Viena și în alte spații occidentale. Discutam cu cei doi despre faptul că arta lor poate fi receptată ca o formă de arte aplicate fără aplicabilitate, tocmai din cauză că, înainte de ’90, nu exista o industrie creativă în care designul, mass-media, advertising-ul, arhitectura să interfereze în mod liber și democratic cu problemele artei. Fiecare domeniu avea propriul teritoriu delimitat și cumva dependent de o formă instituțională oficială. Institutul de arte, de pe atunci, se preocupa doar de artă cu înțelesul serios, universitatea de arhitectură se preocupa de arhitecți, iar televiziunea și presa era cu totul înregimentată în problemele politice. Intersecția dintre tehnologie, design și artă era un teritoriu testat pe cont propriu, în atelierele artiștilor. Obiectele de design fără funcționalitate ale lui Graur, care deveneau „unități” de instalații, sau videoclipurile fără difuzare ale lui Rasovszky, care erau receptate ca artă video, dacă erau făcute în Viena, cel puțin, puteau sta ca dovadă a unei forme de creație la interferența dintre design, tehnologie și artă. În acest sens, am extrapolat tema „neaplicabilității” artelor aplicate și în zona artelor înalte, precum pictura, desenul, sculptura, fotografia, stabilind astfel în expoziția „Abțibild. Arte neaplicate” o serie de legături între obiecte prin care să receptăm condiția estetică și conceptuală prin dimensiunea materială și obiectuală a artei contemporane.

Totodată am resimțit nevoia de pune în dialog și de a stabili relații între arta celor din București și arta celor din Cluj și Timișoara, ca reacție la modul în care discursul critic bucureștean împărțea în mod extrem povestea artei contemporane autohtone între cei din București și cei din „școala de la Cluj”. Chiar dacă am apelat la doar trei artiști la care am avut acces imediat în acea perioadă, Maxim Liulca și Radu Comșa, pregătiți la Cluj în generații diferite, și Sorin Neamțu de la Timișoara, participarea lor a fost îndestulătoare pentru a ridica problema pe care mi-o propusesem.