Prea mult Gorzo…? Ia Doi Gorzo (2024)

Prea mult Gorzo… se aude din fundul lumii artei românești, în ultima vreme, când Dumitru Gorzo revine în țară, din atelierul lui din Pennsylvania, SUA, și apare cu un nou proiect. Ale cui or fi vocile? Ale unor artiști care ar da orice să aibă aceeași energie și prezență și ale unor colecționari care-l caută pe Gorzo din Rostopasca. Noroc că aceștia nu ajung în Ieud, unde s-ar îngrozi să afle câți de mulți Gorzo coexistă în casele și cimitirul satului.

Dar problema se complică: odată cu expoziția Doi Gorzo de la Arsmonitor, Ioana Joa, care, cu o modestie exagerată de mezină și-a protejat și fratele și pe sine cu un pseudonim vag, semnează public cu numele ei adevărat, Ioana Gorzo. Acesta este poate cel mai îngrijorător lucru pentru cei care cred că văd prea mult Gorzo, pentru că de acum vorbim în mod oficial de doi, ambii pictori, Dumitru Gorzo și Ioana Gorzo.  

O cunoșteam pe Ioana Joa, dar nu o „vedeam” de umbra fratelui mai mare și de interesul îngust de a lucra doar cu „vedeta”. Redescoperirea ei, pentru mine, după ore lungi în atelier, a fost revelatorie și marcantă. Ceea ce știam din proiectele ei anterioare, mai mult sau mai puțin curatoriate, cum că ar fi o artistă figurativă, s-a schimbat radical. Un limbaj vizual distinct, cu un grad ridicat de subtilitate și sensibilitate, inventivă și riguroasă tehnic și cu o consistență conceptuală matură asupra imaginii și picturii, m-au pus în cea mai grea situație. Cum ar arăta o expoziție coerentă cu două limbaje atât de opuse, al lui Dumitru și a Ioanei?

Pe de altă parte, una din problemele pe care le-am chestionat încă de la expoziția „Gorzo de Acum”, e modul în care e receptat și fixat Dumitru. Ceea ce e emblematic în percepția publică — erotism, coconi, babe și gărgăuni — nu e reprezentativ pentru opera lui în ansamblul ei. E preferată imaginea etno-romantică a artistului rebel și colorat, ignorând nuanțele în care e sensibil, meditativ și profund. Are o versatilitate greu de urmărit; în timp ce încheie o serie de lucrări, are deschise noi căutări, nevăzute în jocul expozițiilor. Pe acest fundal, am descoperit, în preajma pregătirii expoziției celor doi, seria de lucrări în cuarț, care nu au nicio legătură cu emblema balcanică a lui Gorzo.

Un alt aspect important este faptul că, de prea puține ori, Gorzo s-a lăsat curatoriat, cu înțelesul dur al termenului. În acest proiect, și Dumitru, și Ioana, au oferit acces și libertate de interpretare. În comparație cu notoriile „Scufița Magenta”, de la SAC, sau seria de șase „Continuous Studio” ale lui, sau mai recenta „Cotidian” (Reșița), a ei, unde artistul a făcut și lucrarea și expoziția, în Doi Gorzo, implicarea curatorială, de la idee, la selecție, la panotare, a fost în totalitate delegată. „În niciunul dintre universuri nu aș fi procedat așa”, spunea Gorzo, după ce a văzut soluția expoziției, „dar sunt în totalitate de acord cu propunerea”. Iar aprecierea Ioanei s-a manifestat printr-un zâmbet larg și îmbujorat.

Acela a fost și momentul în care Ioana Joa, care visa demult să expună cu „pictorul”, porecla fratelui, s-a întâlnit cu Ioana Gorzo. Poate că acest aspect este cel mai important câștig pe care l-a adus expoziția, marcând, pentru amândoi, o reîntâlnire de pe poziții mature și egale în prima lor apariție împreună.

Locul comun al operei celor doi, care a putut fi exploatat în Doi Gorzo, l-a reprezentat o problemă de etică, anume interesul similar față de alteritatea reprezentării, la care fiecare ajunge diferit. La Dumitru, prin adaos, acoperind pictura cu straturi de rășină acrilică și cuarț, iar la Ioana, prin transferuri repetate, de pe acetofan pe pânză, până la pierderea contururilor.

Consistența minerală, la el, și transparența luminoasă, la ea, s-au completat ca-ntr-un duet, care a generat remarci noi și pentru unul, și pentru altul: expoziția a apărut spirituală, meditativă, sensibilă. Cârcotașii s-au grăbit să spună că Dumitru s-a cumințit și că Ioana s-a abstractizat. Dar trebuie precizat că, în istoria imaginii, o pictură monocromă, albă, roșie sau brună, e o prezență cu mult mai obraznică decât reprezentarea explicită a unei obrăznicii cotidiene.

Expoziția Doi Gorzo reprezintă o premieră atât pentru apariția celor doi împreună, cât și o noutate în tipul de încredere și colaborare curatorială. După Doi Gorzo, a urmat Double Take, cei doi expunând împreună la Slag RX, în New York, serii noi de lucrări.

Text publicat în Revista Arta, 2024.